În analiza și observarea psihicului uman, Freud a încercat să explice pentru prima dată psihicul
uman prin modelul topografic, împărțind psihicul în Conștient, Preconștient și Inconștient, ca
mai apoi să își dezvolte ideile despre teoria structurală a psihicului, împărțind acesta în trei
instanțe: Se, Eu și Supraeu.
Freud a definit Eul în cadrul teoriei sale ca o instanță crucială în procesul de elaborare a
conflictelor psihice. Eul este perceput ca un câmp de conștiință capabil să primească și să
gestioneze amintiri, inclusiv cele patogene. Astfel, Eul devine o entitate adaptativă, influențând
modul în care individul percepe și procesează experiențele trecute.
În dezvoltarea teoriei Eului, Freud aduce în discuție rolul defensiv al Eului în fața conflictelor
nevrotice, acesta acționând ca o instanță defensivă care protejează psihicul împotriva
amenințărilor și anxietăților, cu scopul de a menține un echilibru psihic.
Funcția inhibitoare a Eului împiedică propagarea liberă a excitației, asigurând separarea între
procesul primar și procesul secundar. Eul acționează pentru a menține coerența între procesele
interne și realitatea exterioară, facilitând adaptarea la mediul înconjurător.
Prin această analiză, se desenează o imagine a Eului în teoria lui Freud ca o entitate complexă, cu
funcții adaptative, defensive și neurologice. Eul devine, astfel, un pilon esențial în construcția
personalității și în gestionarea dinamicii psihice, oferind un cadru comprehensiv pentru
înțelegerea proceselor psihice umane.
Mai tărziu Hartmann aduce contribuții semnificative în cadrul psihologiei Eului, afirmând că
opusul investirii de obiect nu este investirea Eului, ci investirea propriei persoane (Self-cathexis).
Teoria sinelui, dezvoltată de Hartmann, pune accentul pe funcția adaptativă a Eului și evoluează
spre o funcționare nonconflictuală a acestuia.
Heinz Kohut, prin teoria sa a Selfului, subliniază importanța identității vitale și a investirii
libidinale a Eului. În Analiza Selfului, Kohut prezintă Sinele ca moștenitor al narcisismului, cu
studiul transferurilor narcisice relevând trăirea identitară.
Kohut afirmă că ” Eul, Se-ul și Supraeul reprezintă constituenții unei abstracțiuni spcifice, de
nivel superior, din psihanaliză. Acest construct teoretic, distanțat de experiență, este aparatul
psihic. Deși este utilizat într-un sens generic (la fel ca ”identitatea”), ”personalitatea” nu este un
termen specific psihologiei psihanalitice, aparține unui context teoretic ce corespunde mai
degrabă observațiilor comportamentului social și descrierii experiențelor (pre)conștiente ale
individului în intercațiune cu ceilalți, decât observațiilor din psihologia abisală.”
”Pe de altă parte, Sinele ia naștere în situația psihanalitică și este conceptualizat, comparativ cu
cele de mai sus, ca o abstracțiune psihanalitică de nivel inferior, apropiată de experiență, dar și ca
un element al aparatului psihic. Chiar dacă nu este propriu-zis o instanță a psihicului, este totuși
o structură înauntrul psihicului, deoarece (a) este investită cu energie instinctuală și (b) are
continuitate în timp și constanță. Fiind o structură psihică, Sinele are, de asemenea, o localizare
la nivelul psihicului. ” (Heinz Kohut, Analiza Sinelui, 10-11)
În opinia mea, Kohut încearcă o localizare mai exactă a ceea ce a conceptualizat Freud ca fiind
Eu, doar că încearcă sa identifice componenta din Eu responsabilă cu ceea poate omul să simtă,
acea coerență identitară pe care fiecare individ o percepe despre el însuși. El spune că Eul e mai
degrabă felul în care clasificăm instanța psihică, sterilizănd acest concept de experiența
subiectivă, dar eu cred că această distanțare de experiență se datorează mai degrabă stilului de
înțelegere și conceptualizare a psihicului de către Freud în termeni economici și tehnici.
” Pentru a fi și mai specific, diversele – și câteodată inconștientele – reprezentări ale sinelui
există nu doar în Se, în Eu și în Supraeu, ci și într-o instanță de sine stătătoarea a psihicului. De
pildă, pot exista reprezentări contradictorii conștiente și preconștiente ale Sinelui- de exemplu, de
grandiozitate și inferioritate- una lângă cealaltă, ocupând fie locuri delimitate în sfera Eului, fie
poziții sectoriale în acea sferă a psihicului în care Se-ul și Eul formează un continuum.” (Heinz
Kohut,Analiza Sinelui p 11) . Această exemplificare pe care o face Kohut pentru a oferi o mai
bună înțelegere a conceptului de Sine mă trimite la teoria Melaniei Klein cu privire la definirea
clivajului ca mecanism de apărare primar care separă obiectul, în obiect bun- sânul bun și obiect
rău- sânul rău, rezultând din asta și clivajul Eului care corespunde introiecției obiectului clivat.
Dar ea mai aduce în discuție și conceptul de obiecte parțiale care devin introiectate, care au
rămas în înțelegerea mea ca fiind niște constelații de experiențe introiectate, care mai pot fi
denumite ca părți din Sine, așa cum le-am găsit denumite în scrierile lui Bromberg.
În concluzie, explorarea conceptelor de Eu și Self/Sine în contextul teoriei psihanalitice
dezvăluie o diversitate de perspective și o evoluție în înțelegere a identității și funcționării
psihice. Mai întâi Freud oferă teoria topografică a psihicului, ca mai apoi să facă un ”zoom in”,
sau o obervare mai detaliată și ne oferă teoria structurală cu cele trei instanțe, iar mai târziu
Kohut pune lupa pe Eu și ne oferă o imagine mai complexă a ceea ce cuprinde acesta, ceea ce cu
siguranță ne-a adus o îmbogățire a felului nostru de înțelegere asupra acestui mare abstract,
psihicul uman.
No responses yet